Romania- Irlanda

La premiera filmului "The Grandparents"
( Dublin, 8.12.'06)


Ce stiu romanii despre irlandezi? Sunt toti roscati, cu ochii verzi, danseaza doar din picioare si noaptea au intalnire cu spiridusii (in celta: Leprechaun; a se citi in romana: la-pri-corn). Mai stiu ca sunt mari bautori de Guinness, ca au femei uratele- cu exceptia surorilor The Corrs- si, probabil, ca sunt betivi. Romanii mai "curatei" isi mai amintesc de celebrii Beckett, Shaw, Wilde si, last but not least, Joyce. Cam atat. Destul totusi pentru a-si face o imagine generala despre irlandezi: o natie plina de viata, cheflie si defranata, care nu uita, totusi, sa creeze literatura de Nobel.

Ce stiu irlandezii despre romani? Un cuvant: DRACULA. Poate, daca dai peste un pistruiat mai acatari, mai iti poate indruga ceva despre Budapesta, capitala Romaniei, sau despre Ceausescu- care a murit cumva, printr-o moarte ciudata. Cam atat. Si DOAR atat.

In realitate, irlandezii sunt multi bruneti si ne-pistruiati, detesta Guinness-ul ("E prea amar. Fuck it!"), prefera whiskey-ul. Femeile sunt dragalase, dar cam gusate de la o varsta frageda, multi irlandezi nu mai stiu daca Joyce era James sau William. Irlandezii secolului XXI sunt interesati in mare parte de un lucru si unul singur: sa faca bani. Nu mai conteaza ca si-au transformat multe parti din tara intr-un turism kitsch sau ca multe din lucrurile care alcatuiesc viata de zi cu zi au un cost de dimensiuni gulliverniene.
Europa de Vest se misca repede, iar Irlanda trebuie sa tina pasul sau sa iasa din top. Si cum "Losing is not an option"..
===============

Ce rezulta daca "incrucisezi" un artist irlandez cu unul roman? Suna a banc, dar intrebarea e pusa cat se poate de serios. Cand spun incrucisez, ma refer la a impreuna idei si crezuri artistice. Am sa raspund din experienta proprie, caci sunt deja de doua luni in Dublin, asa ca, incet, dar sigur, mi s-a luat de pe ochi ceata idealizarii.

EI bine, rezulta premiera filmului meu "The Grandparents", sprijinita si organizata de presedinta Asociatiei irlandeze "Women in Film & Television". Desi nu a durat mai mult de 1 ora si jumatate- din care 35 min. a fost proiectia propriu-zisa- si a fost tinuta intr-un spatiu cu aspect de semi-bunker..Ei bine, am putut vedea ca, in sufletul lor, irlandezii si romanii NU sunt chiar atat de diferiti. Ca si romanii, irlandezii s-au aflat sub copita suverana secole de-a randul. Au invatat sa-si tina capul in jos, sa manance cartofi si, cand momentul a fost prielnic, sa fuga mancand pamantul catre lumea larga. Desi nu ne putem egala in cifre (in lume sunt aprox. 80 milioane de irlandezi imigranti), suntem, ca si fratii irlandezi, o natie care de-abia de curand invata sa-si tina capul in sus si sa respire. De unde si lacrimile in maneca, rasul in batista, aplauzele si complimentele pe care le-am primit dupa ce s-a aprins lumina.

In ciuda bunei-primiri, imi doresc teribil de intens un lucru: sa nu ne pierdem inocenta in goana noastra nebuna de a intra si de a fi parte din Uniune. Chiar daca vom fi capitalisti-plini si clasa-medie neaosa, noi, romanii generatiei mele, trebuie sa ne invatam copiii ceea ce poate irlandezii au uitat, luati de val. Sa-i invatam ca banul si modernul nu sunt solutia finala pentru a fi o tara pe harta Europei Unite.

Adam, ca o Eva

Isi mai aminteste cineva despre ce-i vorba in mitul Pandorei? Raspunsul comun ar fi ca o femeie mult prea curioasa a dat drumul in lume la toate amaraciunile pe care Omenirea le suporta perpetuu. A, da, si la sfarsit, mai mult din inertie decat din buna-stiinta, a slobozit acel graunte care a facut Omenirea mai buna: SPERANTA.
Mitul Pandorei e versiunea profana a lui "Adam si Eva". O alta forma de a invinui femeia pentru ca a fost slaba de inger.
Mi-e greu sa tin partea femeii fara sa nu fiu subiectiva.
De aceea, vreau sa fac un exercitiu de imaginatie: cum ar fi fost daca Adam, si nu Eva, ar fi fost tentat primul. Ar fi insemnat oare ca barbatul ar fi trebuit sa poarte "pedeapsa" de a ramane insarcinat? Ar fi fost barbatul acel sex slab menit sa sufere o data pe luna? Sa stea acasa, sa faca de mancare si sa procreeze?

Adam, ca o Eva: ar fi schimbat astfel pe Jeanne D'Arc intr-un reputabil simbol al sexului tare; George Sand ar fi purtat doar fuste, iar Madonna n-ar mai fi fost decat un deplorabil baietoi.

Adam, ca o Eva ar mai fi putut insemna poate mai putine cruciade, razboaie si lupte pentru putere. Bambi nu ar mai fi fost atat de trist ca nu-si gaseste mama, lesbienele ar fi fost homosexuali, hermafroditii si transsexualii ar fi continuat sa-si caute identitatea.

Eu as fi fost o alta Eva, ca un Adam. As fi mers la servici doar in pantaloni scurti si as fi reusit probabil sa-mi fac nodul la cravata. Barbatul meu ar fi stat acasa si ar fi crescut pruncii.

Lumea ar fi continuat sa imbatraneasca si sa se autodistruga- doar ca de data asta femeia nu ar mai fi vinovata pentru toate relele din lume.

Iar SPERANTA ar fi numele de botez al fiecarui al doilea nou-nascut. Speranta ca, intr-o buna zi, se va naste un copil fara sex , conceput din sex si predestinat sa invete Omenirea sa se iubeasca fara sex.

Umorul

O gluma buna te poate salva usor dintr-o situatie proasta. Rasul, nu doar ca exercitiu fizic, ci si psihic, e una dintre foarte putinele metode prin care omenirea se mai poate salva. A rade de tine, de altii, de intreaga situatie. Nu conteaza. Atata vreme cat razi, inseamna ca lucrurile mai au o sansa sa se indrepte.

Problema majora intervine insa in momentul in care realizezi subit ca tara in care ai hotarat sa domiciliezi nu gusta acelasi umor cu cel romanesc.
Esti mai intai foarte confuz. Te intrebi: "Poate nu le inteleg limba atat de bine pe cat am invatat-o la scoala". Nici vorba ca, in astfel de situatii, sa le raspunzi cu o gluma de-a ta, tradusa direct din romana. Sa ne imaginem cum ar suna un banc cu Ion si Gheo tradus in germana.
Apoi, simti cum incepe sa te cuprinda indoiala. Faci repede un calcul. Suntem cu totii oameni, inzestrati cu aceleasi emotii si sentimente primare. Mai cu totii avem aceleasi aspiratii si asteptari de la viata. Si, mai presus de toate, cu totii suntem muritori. Atunci de unde o asa lipsa de potrivire intre glumele mele si ale restului lumii?
Ma refer aici nu neaparat la umor degajat de un banc, ci, inainte de toate, la observatiile rostite cu sens de gluma. De exemplu: te asezi intr-o crasma din Anglia si chelnerita te intreaba: "Are you OK, love?". Eu, cu simtul umorului propriu si ne-anglofon, ii raspund: "Yes, why? Do I look that bad?". Ea imi raspunde cu un zambet acru si ma intreaba retezat ce vreau sa beau.
In ultima instanta, simti ca ai de ales intre doua optiuni foarte stricte: fie inveti pe de rost, ca pe-o poezie comunista, umorul tarii in care vrei sa domiciliezi, fie te intorci in Romania.

Fara umor, fara ras nici o viza nu te poate ajuta sa traiesti unde ti-ai dori.

Spatiul personal

Ca sa pot defini spatiul personal trebuie sa definesc Europa secolului XXI.

Mi-am petrecut primii 24 ani din viata in Romania. Primii zece ani au fost profund marcati de ultima decada ceausista cu care Romania avea sa se confrunte. Rand pe rand, am fost invatata ca nu e bine sa vorbesti ce gandesti, ca mezelul si ciocolata Toblerone sunt doar pentru cine are pile, ca religia nu are nimic de-a face cu Biserica. Lucruri prin care au trecut doua generatii bune- a mea si a parintilor mei.

Intre ’79 si ’89, spatiul personal se regasea cel mai bine in adancul-adancului persoanei. Sa ne amintim de intreaga literatura anti-regim- remember Paul Goma?-, de filme care spuneau totul si nimic, de caricatura criptica, de muzica ascultata pe sest de la posturile straine. Spatiul personal nu exista in inchinarea rapida a unui credincios care trece pe langa o biserica sau in entuziasmul unor palme ce aplauda al XXI-lea congres PCR. Nu exista nici in vile, jeep-uri, mobile sau inele-ghiul. Spatiul personal NU se definea prin ce omul era in exterior, ci ceea ce avea in suflet. In acesti ultimi zece ani, romanul generatiei parintilor mei si-a creat un spatiu personal in adancul inimii.

Desi modest, el a ramas neatins de materialism. Paradoxal, acest spatiu este cea mai de pret mostenire pe care comunismul a lasat-o generatiei mele.

Dupa ’89, cultura Vestului a invadat-o pe cea a Estului. Restul de 14 ani pe care aveam sa-i mai petrec in Romania aveau sa fie marcati, rand pe rand, de televiziunea prin cablu, revista Bravo- editia romana, guma Spearmint si Adidas Torsion, Bingo, manele, NATO si ProTV. Tranzitia Romaniei mi-a redefinit spatiul personal pe care l-am mutat la jumatatea drumului dintre interiorul si exteriorul meu. Am simtit, din ce in ce mai puternic, cum ma transform dintr-o cititoare cuminte a lui Noica intr-o fana ardenta a Madonnei.

Mai 2003: emigrez in Vest. Imi schimb radical, ireversibil si implacabil modul de viata. Invat ce inseamna hiper-marketul, caloria, reciclarea ecologica si emanciparea sexelor. Sunt uimita, apoi dezamagita, in sfarsit resemnata sa constat ca in Vest biserica a fost transformata in muzeu sau pub. Spatiul personal care in Romania anilor ’90 balansa intre interiorul meu- credinta si filozofie- si exteriorul meu- bunurile si banii mei- invata o alta forma. Da, in Vest singurul spatiu personal care conteaza este cel exterior. Casa mea, banii mei, bunurile mele. Si, oriunde ma duc, drepturile mele, ca femeie, salariata, sotie, emigranta. Cum indrazneste cineva sa se aseze prea aproape de mine in pub? Acesta este scaunul, aerul, micro-regatul meu din Vestul in care muncesc pana la epuizare, platesc taxe la exasperare, mananc pana la abrutizare.

Lumea secolului XXI e prinsa intr-un triunghi din care nimeni nu poate iesi castigator: o Europa imbatranita, o SUA prea grabita sa-si creeze o istorie si un Orient care vrea doar sa fie lasat in pace. La randul meu, sunt prinsa intr-un triunghi din care nu pot iesi invingatoare: un Est care vrea in Vest, un Vest care vrea chirurgie estetica cu implant de Est si propriul meu spirit zbuciumat de dihotomia spatiului personal dintre Est si Vest.

Te iubesc, te urasc, Europa !

Caderea in lume

Ioana Joca si Grigore Lese
(5 mai '06, Bucuresti)


Caderea in lume este pentru mine echivalentul calatoriei pe care un om o parcurge din momentul in care si-a parasit "cuibul", adica familia.
Eu am cazut in lume in septembrie 1999. Intrasem la Jurnalistica si de-abia asteptam sa ma instalez, libera si independenta, in Bucuresti. Prima casa in care mi-am gasit un acoperis deasupra capului a fost la o batranica cu parul mov care locuia pe Calea Victoriei. Nu mi-a pasat prea tare nici de culoarea parului ei, nici de faptul ca nu aveam voie sa ma spal mai mult de 3 ori pe saptamana- "Mama, stii cat ma costa intretinerea asta?!" Toate regulile absurde ale batranicii erau un pret firesc pe care eu eram hotarata sa-l platesc in schimbul libertatii mele in Capitala.
Uitandu-ma inapoi la aceste vremuri pe care mi le amintesc cu nesfarsita nostalgie, imi dau seama ce putin imi lua pe atunci ca sa fiu fericita.
Rand pe rand, in cei 5 ani petrecuti in Bucuresti, am trecut prin toate etapele care m-au transformat dintr-o adolescenta naiva intr-o femeie-vanator.
Imi amintesc si acum vorbele unui fost coleg de facultate: "Pretul maturitatii mele a fost ca a trebuit sa-mi pierd seninatatea sufleteasca."
Ei bine, dupa 5 ani de Capitala, mi-am pierdut nu numai o buna parte din seninatatea sufleteasca, dar si rabdarea. Rabdarea de a mai incerca, mereu de la capat si mereu cu cat un compromis murdar la mijloc. Am luat decizia ca "Asa nu mai merge" si m-am hotarat sa emigrez. Eram convinsa ca, desi Vestul imi va fi strain ca mentalitate, viziunea asupra individului e cu mult mai onesta decat in Est.
Nu stiu, dar asa dintr-o data mi-a revenit in minte filmul lui Tudor Giurgiu "Legaturi bolnavicioase". Nu va duceti sa-l vedeti, daca nu vreti sa va imbolnaviti. Si, oricum, ce titlu de film mai e si asta?!
Dar sa-mi revin si sa revin. M-am inselat amarnic. Vestul de Aur e doar o iluzie. In special in tarile foarte avansate economic ca si cea in care traiesc- Scotia. Aici capitalismul super-avansat, poleit in hipermarketuri si deal-uri avantajoase, ascunde marea primejdie de alienare totala a individului. Ar fi ok daca alienarea nu ar tine mult si ar avea o cura. Dar, din pacate, aceasta instrainare e una ireversibila data de imbatranire sociala, ateism, carierism si, de ce nu?, un complex de superioritate.
Asa ca dupa 5 ani de Capitala si 3 ani petrecuti in Vest (Germania si Marea Britanie) pot spune cu mana pe inima ca acasa incepe cand individul a gasit o balanta intre visurile sale proiectate in lumea in care traieste.
Sa nu uit: ultima mea vizita in Romania (13 aprilie- 7 mai) a fost prima intr-o serie lunga de vizite facute de mine ca emigranta care mi-a dat indelung de gandit. Am realizat ca Romania se misca spre Vest- cu o viteza aproape furioasa. Vorbesc aici de un progres imperceptibil care nu poate fi simtit decat daca cel ce observa stie tara in cel mai mic detaliu. Iar acest progres despre care vorbesc se vede cel mai bine la generatia mea sau la cea cu cativa ani mai tanara.
In concluzie, ajung sa-mi pun intrebarea logica si inevitabila: unde ma voi afla dupa ce acei 5 (cincinalul) ani de gratie pe care mi-am propus sa-i petrec in Vest vor expira? Voi avea o decizie greu de luat, deoarece 1o ani, in care Estul s-a luptat cu Vestul, vor trebui sa se armonizeze. Iar eu, produsul unei Europe Unite, va trebui sa decid in ce tara vreau sa-mi cresc copilul.
Dar despre copilul (inca) nenascut si peripetiile mele in lume va voi spune mai multe pe viitor!

De ce scriu proza scurta

(Concept) Suntem cu totii prinsi inevitabil intre cer si pamant. Intrebarea este ce vrem sa fim: Icar sau Phoenix?

In 2oo2 am decis ca nu vreau sa mai duc o viata de Icar. Exista totusi riscul ca, odata luata aceasta decizie, sa ma transform intr-o persoana cinica. Prin urmare, m-am hotarat sa scriu proza scurta.
Punctul de pornire al povestirilor mele s-a inspirat din nimicurile vietii cotidiene. Lucruri, locuri, cuvinte si senzatii care in aparenta nu au o semnificatie aparte. Folosindu-ma de aceasta tema, mi-am impartit scrierea in trei subiecte.
Primul subiect trateaza protagonisti de ambele sexe care, folosindu-si propria empatie, propriile obsesii si stari de alienare, reusesc sa transforme banalul in senzational. Astfel, rutina zilnica devine un exercitiu de catharsis pe care protagonistii il repeta aducandu-l la gradul de perfectiune.
Al doilea subiect trateaza femeia urmarita in calatoria ei de la feminitate la feminism. Protagonista mea este condamnata sa suporte dublul pret al timpului in care traieste. Pe de-o parte, prin maturizare si-a pierdut seninatatea sufleteasca. Pe de-alta parte, secolul 21 reprezinta veacul egalitatii dintre sexe echivalent cu pierderea feminitatii. Dublul pret, al maturizarii si al feminismului, poate fi facut suportabil prin jocuri aduse, de multe ori, la paroxism.
Cel din urma subiect contine relatari la persoana intai singular. Am descoperit ca viata nu poate fi traita daca nu ai simtul umorului si o viziune suprarealista a lui “aici” si “acum”.
Desi Bucurestiul a fost locul de inspiratie, dorinta mea este ca oricine imi citeste povestirile sa se simta inauntrul lor, nu inauntrul Bucurestiului.
Stilul este liber, influentat pe alocuri de faptul ca sunt de profesie jurnalista. Prefer frazele scurte, cu ortografie “alba” deoarece detest redundanta si ambiguitatea stilistica. E adevarat ca am avut cateodata impresia ca fortez concizia stilului folosindu-ma de formule matematice. Justific aceasta tendinta prin crezul meu ca totul e matematica fluida in Universul in care traim.
In perioada in care mi-am scris povestirile, Romania trecea printr-o adevarata faza de aderare NATO. Ca atare, limbajul reflecta constant tendinta de americanizare a limbii romane. Am echilibrat aceasta tendinta utilizand argou si, de ce nu?, cateva arhaisme.
La un nivel mai subtil, viziunea naratiunii mele este influentata de un permanent sentiment de nostalgie creat de neputinta reintoarcerii in locuri si spre persoane pe care le-am pierdut prin maturizare. Totodata, nostalgia folosita in exces devine un drog de care ma folosesc pentru a “vorbi” despre obsesie, demoni interiori, angst si tabu-uri.

Nu pretind ca scriind proza scurta m-am transformat din Icar in Phoenix. Cred totusi ca diferenta dintre mine inainte si dupa ce-am inceput sa scriu e ca “insuportabila usuratate a fiintei” poate fi mai usor acceptata daca transformi nimicurile cotidiene intr-o aventura a spiritului si, de ce nu?, a sufletului.

Nota bene: 10 povestiri au fost adunate sub forma unei selectii ce asteapta sa fie publicata in 2006/2007 intr-un volum de proza scurta de debut. Revin cu detalii.

Visul Ioanei

Cetatea Deva

Castelul Huniazilor

Ce ciudat! Acum doua luni m-am trezit de dimineata, inca simtind langa mine prezenta unui baietel necunoscut.
In noaptea de dinainte visasem ca umblu prin Ilia, satul copilariei si adolescentei mele. Am trecut, rand pe rand, pe langa bisericile gotice, palatul renascentist si pe langa cel gotic, pe langa casele aranjate matematic- mai putin casa cu porumbei ingropata in pene- pe langa magazinul preferat de inghetata.
Mergeam tot mai departe, lasand in dreapta Muresul si-n stanga hotelul in care prostituatele isi fac numarul.
Mergeam tot mai departe si asa am intrat intr-o padure adanca in care linistea era spulberata din cand in cand de strigatul ascutit al unui uliu.
In tot acest timp, am fost urmata indeaproape de un baietel- sa nu fi avut mai mult de 7 ani. Nu-l mai vazusem niciodata, dar el imi zambea si-mi facea cu mana ca si cum eram vechi prieteni.
Cand am ajuns in padure, visul a fost rupt, incheindu-se cu intrebarea neraspunsa a baietelului: "Iti mai aduci aminte de Ilia?"

Ultima data cand am fost la Ilia (www.ilia.ro) a fost in 1.999, de eclipsa. A fost un "la revedere" spus foarte violent Iliei, fiindca s-a incheiat cu ruptura dintre mine si Cho-Cho. Un an mai tarziu, bunicii de la Cluj si-au vandut casa de la Ilia. Eu m-am concentrat pe viata mea de Bucuresti si cladirea carierei. Ilia a fost data uitarii cu totul. Sincer, nici nu m-a mai interesat fiindca odata cu terminarea relatiei cu Cho-Cho si vanzarea casei, am considerat ca asta a fost.

Ca artist, am crezul ca universul in care traim poate fi perceput ca o entitate imateriala cu constiinta proprie. Ca sa fac o paralela, sa ne gandim la Carlos Castaneda si cea de-a doua realitate. Sa zicem ca a doua realitate e universul invizibil, acea realitate imperceptibila cu care traim zi de zi si care comunica cu noi prin ceea ce limba comuna numeste coincidente, telepatie, deja-vu, vise etc. Ei bine, baietelul din visul meu a fost un mesager al celei de-a doua realitati care l-a trimis pentru a da un raspuns nelinistii mele artistice. Dupa terminarea filmului meu "Bunicii", am inceput sa fiu macinata de obsesia urmatorului meu film. Ce fel de film, unde sa-l filmez, despre ce sa fie vorba?
Ilia mi-a aparut ca solutia din vis. In toti acesti ani, acest loc a stat cuminte, ingropat adanc in subconstientul meu. Acum a iesit la suprafata si ma cheama sa vorbesc despre el. Cred ca Ilia arata toleranta fiindca a asteptat sa fiu gata, ca artist, sa pot povesti despre ea in asa fel incat sa-i surprind perfect spiritul.
As adauga aici ca unul dintre privilegiile de a locui in afara Romaniei e ca ai obiectivitate artistica asupra propriei tari. Cand esti in Romania, ti-e greu sa-i vezi potentialul artistic fiindca esti zilnic frustrat de rahaturile vietii.Din strainatate, ai norocul sa poti alege si cizela TOCMAI acele valente artistice romanesti pe care Vestul le-a pierdut.
Daca "Bunicii" a fost mai mult un capriciu egoist de-a pastra mereu vie memoria bunicilor (avatari ai taranului roman), acum a venit timpul sa fac un film despre adevarata Transilvanie; acel pamant al legendei si al superstitiilor, careia i se adauga dupa '89 o societate prinsa intre Est si Vest.
Si ce alta locatie as fi putut gasi mai buna decat Ilia si cele doua perle de langa ea: cetatea din Deva si castelul Huniazilor din Hunedoara?!

Trebuie sa ma grabesc, sa nu mi-o ia Iain Smith inainte cu "Cold Mountain 2" ;-)